Simptomele au în vedere abundenţa, durata şi frecvenţa menstrelor. Numai în cazul absenţei menstrelor (amenoree) sau a excesului lor (hipermenoree) se impune investigarea unei posibile cauze. Cantitatea lor redusă sau raritatea lor nu necesită investigaţii şi tratamente decât dacă acestea sunt însoţite de sterilitate.
Amenoreea. Dacă menstruaţia nu a existat niciodată, ca în cazul adolescentelor, e necesar să se verifice normalitatea organelor şi a procentajului de hormoni, să se cerceteze o boală generală (tuberculoză, hipotiroidism). Dacă au existat dureri cu crize, trebuie luat în calcul un himen neperforat. Dacă menstruaţia a existat normal, iar apoi a dispărut, rapid sau progresiv, trebuie avută în vedere în primul rând o sarcină, apoi cauze uterine, ovariene sau cerebrale.
Traumatismele uterului, lipirea acestuia, chisturile ovariene, bolile endocrine, luarea unor neuroleptice, tulburări psihologice legate de un şoc emoţional, de anorexie sunt o serie de factori care pot fi luaţi în consideraţie. Investigaţia va cuprinde examinări ginecologice, un studiu al curbei termice, dozele hormonale, o explorare celioscopică, frotiuri.
Hipermenoreea. Este cauzată de o perturbare a comenzii cerebrale a hormonilor, o tulburare endocrină sau sangvină (de coagulare).
Hipomenoreea. Dacă această diminuare apare după o perioadă normală, ea se poate explica prin stres, o boală, urmările unui avort.
Tratamente. Tratamentul amenoreei va fi chirurgical pentru uter şi ovare, sau hormonal, ori va urmări corectarea tulburărilor endocrine şi psihologice. Cel al hipermenoreei depinde de cauză. În cazurile de hipomenoree, un tratament hormonal va corecta o hipoplazie a mucoasei uterine, răspunzătoare de raritatea sau cantitatea redusă a menstrelor care au existat mereu.
Originea răului de maşină ar fi perturbarea sistemului de echilibru, situat în interiorul urechii interne. În canalele semicirculare ale urechii există un lichid (endolimfa) care permite corpului să-şi păstreze echilibrul. Supus balansării, acest lichid poate provoca răul. Nu este decât o cauză fizică la acest rău. Perturbările mentale joacă aici un rol deloc de neglijat.
Simptome. Acestea se prezintă într-o mare diversitate: slăbiciune, ameţeală, transpiraţie, palpitaţii, senzaţie de slăbiciune, paloare puternică, tulburări de circulaţie şi de respiraţie. Bolnavul este abătut psihic, apatic, într-o stare de şoc.
Tratament. Persoanele care ştiu că au o astfel de sensibilitate pot lua înainte de călătorie medicamente specifice. Câteva reguli trebuie să fie respectate înainte de a porni în călătorie: să se aşeze într-un loc aerisit, să nu citească, să nu se mişte prea mult, să se întindă, să evite băuturile dulci şi alcoolizate, să nu mănânce prea mult.
Muschii planseului pelvin – cei care inconjoara anusul si vaginul – sunt denumiti muschi pubo-coccigieni. In anii 50’ fizicianul A.M.Kegel a inventat un set de exercitii care pot fi utile in intarirea acestor muschi.
-gasiti muschii potriviti. Acest lucru este foarte important. Imaginati-va ca incercati sa va opriti din urinat. Atunci cand folositi muschii potriviti, veti avea sentimentul ca impingeti.
-impingeti in muschii pelvieni. Mentineti aceasta pozitie pana numarati la 3 si apoi relaxati-va pana numarati la 3. Respirati de 10-15 ori.
-repetati exrcitiul de cel putin 3 ori pe zi. Va puteti exersa muschii aproape oricand – in timp ce stati intinsa, sunteti in masina sau stati in picioare in bucatarie. Folosirea mai multor pozitii intareste in mod suplimentar muschii.
Pe masura ce tonusul muschilor pubo-coccigieni se imbunatateste, foarte probabil ca suportul dumeaoastra pelvin se va ameliora. Aveti rabdare. E posibil ca ameliorarea sa apara dupa 3-6 saptamani. Ca recompensa suplimentara, unele femei descopera si o imbunatatire a senzatiilor sexuale.
Dacă sunteţi sănătos şi nu aveţi un istoric familial de boli cardiovasculare, probabil că puteţi începe un program de antrenament de intensitate moderată fără să fiţi examinat medical, chiar şi în cazul în care n-aţi mai făcut activităţi fizice de mulţi ard. Totuşi, în următoarele situaţii este bine să discutaţi cu medicul dumneavoastră.
•În familia dumneavoastră sunt cunoscute cazuri de probleme cardiovasculare înainte de vârsta de 55 de ani.
•Suferiţi de o boală cardiacă, pulmonară, hepatică sau renală.
•Suferiţi de hipertensiune arterială, aveţi colesterolul sangvin crescut, suferiţi de diabet, artroză, osteoporoză sau astm.
•Fumaţi.
•Aveţi un exces de greutate important.
•Nu sunteţi sigur cu privire la starea dumneavoastră de sănătate.
De asemenea, consultaţi medicul dacă aveţi ameţeli, dureri sau o stare de jenă în zona pieptului în timpul exerciţiilor sau dacă respiraţia devine dificilă după un efort fizic uşor.
Dacă faceţi tratament cu anumite medicamente este bine să vă întrebaţi medicul dacă trebuie ajustate dozele sau pun anumite probleme legate de exerciţiile fizice. De exemplu, dacă suferiţi de diabet, exerciţiile pot avea ca efect scăderea glicemiei. în consecinţă, veţi avea nevoie de doze mai mici de insulina sau alte medicamente antidiabetice.
Sialolitiaza este termenul medical pentru calculii care se găsesc într-o glandă salivară sau în canalul ei excretor. Rezultat al substanţelor chimice din salivă care se întăresc (calcifică) sub forma unor materiale solide, aceste pietre pot să blocheze glandele submandibulare, parotide sau sublinguale.
Atunci când un calcul blochează parţial un canal excretor, s-ar putea să simţiţi durere, în mod special în timpul meselor, atunci când sunt necesare mari cantităţi de salivă. Glanda congestionată se poate tumefia ceea ce poate duce la infectarea ei.
Semne şi simptome
•Tumefacţie localizată sub bărbie sau în faţa urechii, în mod special în timpul meselor
•Insuficienţa secreţiei salivare
•Durere în cavitatea bucală
Tratament
Calculul salivar poate fi îndepărtat prin 2 metode: manipulare sau excizie. Medicul poate împinge piatra în afara canalului salivar. Dacă nu, piatra poate fi scoasă cu ajutorul unei proceduri chirurgicale. Ocazional, o glandă care a suferit infecţii repetate şi litiază recurentă de canal excretor trebuie eliminată pe cale chirurgicală.
Nevrita optică este inflamarea nervului optic ce poate rezulta în urma unei boli virale sau a sclerozei multiple. Atunci când această tulburare afectează părţi din nervul optic vizibile cu oftalmoscopul, se numeşte papilită. Oftalmoscopul este un instrument care iluminează şi permite vederea zonei posterioare a ochiului. Când apare inflamaţia nervului optic în regiunea din spatele ochiului, se cheamă nevrita retrobulbară.
Când nervul optic se umflă, el blochează semnalele nervoase vizuale către creier. Rezultatul este o pierdere a vederii gradată sau bruscă. In cazul papilitei, pierderea vederii este singurul simptom. în nevrita retrobulbară, pierderea vederii poate fi însoţită de durere la mişcarea ochiului.
Semne şi simptome
•Pierdere acută a vederii la un ochi
•Durere la mişcarea ochiului
Tratament
În multe cazuri, nevrita optică dispare de la sine în 2 - 8 săptămâni şi vederea revine. Medicamentele pe bază de corticosteroizi pot reduce inflamaţia mai devreme, dar acest tratament este controversat. Boala poate să reapară, în special atunci când este asociată cu scleroza multiplă, de fiecare dată provocând distrugeri mai mari.
Reumatismul articular acut (RAA) este o boală inflamatorie gravă care pare să fie rezultatul unei reacţii imune a organismului la o anumită familie de bacterii streptococice. La 1-2 săptămâni după infecţia în gât cu streptococ (angină), pot să apară simptomele RAA. Tratamentul corect şi prompt cu antibiotice al infecţiei din gât va preveni într-o mare măsură apariţia RAA. De fapt, prezenţa RAA este motivul principal pentru care antibioticele sunt prescrise atunci când există durere în gât.
Totuşi, una dintre probleme în prevenirea RAA este că unele infecţii în gât care provin de la infecţii virale banale sunt frecvent greu de diferenţiat de cele cauzate de streptococi. Pentru a fi siguri că infecţiile de la nivelul gâtului sunt tratate corespunzător, trebuie realizate culturi de la locul infecţiei în scopul identificării microorganismului. Când cultura este pozitivă, doctorul va prescrie un antibiotic. RAA este încă răspândit în ţările în curs de dezvoltare. Majoritatea infecţiilor din gât nu duc la RAA. Când apare, el se întâlneşte mai ales la copii.
Semne şi simptome
Majore
Două din următoarele trebuie să fie prezente
•Inflamaţia inimii, câteodată manifestată prin dispnee şi slăbiciune
•Artrită, care are tendinţa să migreze de la o articulaţie la alta
•Mişcări necontrolate ale membrelor şi ale feţei
•Pete roşii şi în relief ale pielii
•Umflături sub piele
Minore
Pentru ca diagnosticul să fie pozitiv este necesară prezenţa unui semn major şi a două minore şi evidenţierea unei infecţii în gât.
•Dureri articulare fără inflamaţie
•Febră
•Reumatism articular în antecedente sau dovezi ale unei boli reumatice a inimii
•Bătăi anormale ale inimii, vizibile pe electrocardiogramă
•Un test de sânge care indică prezenţa inflamaţiei
Hipocrate sustinea ca mersul este cel mai bun medicament pentru om. Pe langa acest rol important in mentinerea sanatatii pe termen lung, trebuie sa mentionam un beneficiu evident al mersului, cu implicatii imediate: prin intermediul lui ne deplasam dintr-un punct in altul.
In spirit didactic, putem imparti ciclul de mers in doua faze principale: sprijinul si balansul. Sprijinul este perioada cand piciorul e in contact cu solul si reprezinta 60% din ciclul de mers, balansul reprezentand restul de 40%. Aceste doua faze pot fi impartite la randul lor in:
Sprijinul:
• Contactul calcaiului cu solul
• Piciorul plan, cand intreaga suprafata a piciorului este in contact cu solul
• Postura de mijloc, cand greutatea este transferata dinapoi spre portiunea din fata a piciorului
• Propulsarea spre inainte cu ajutorul degetelor
Balansul:
• Accelerarea – perioada cuprinsa intre desprinderea degetelor de pe sol si flexia maxima a genunchiului, in vederea desprinderii de la sol
• Balansul de mijloc – perioada dintre flexia maxima de genunchi si miscarea anterioara a tibiei pana cand aceasta din urma ajunge intr-o pozitie verticala
• Decelerarea – faza de final a balansului, care dureaza pana in momentul atingerii solului cu calcaiul.
In timpul alergarii predomina faza de balans, piciorul fiind in contact cu solul o perioada mai scurta de timp. Pe masura ce viteza de alergare creste, perioada de sprijin devine tot mai scurta.
Un mers corect evita accidentarile. Articulatiile capabile sa dezvolte o miscare suficienta si muschii care genereaza o forta corespunzatoare contribuie la realizarea unui ciclu de mers normal. Daca articulatiile sunt mai putin flexibile, cel mai adesea din cauza contracturilor musculare, limitand amplitudinea de miscare, sau muschii sunt slabi, organismul gaseste modalitati de a compensa aceasta problema, ajungand in final la disfunctii biomecanice.
Cateva exemple de disfunctii biomecanice sunt: pronatia ( rotatia spre interior ) sau supinatia ( rotatia spre exterior ) excesiva a piciorului, ascesionarea la mers a soldului pe o singura parte, limitarea flexiei dorsale ( spre corp ) la nivelul gleznei, inclinarea anterioara, posterioara sau laterala a pelvisului. Aceste probleme sunt generate frecvent de dezechilibre musculare ( muschi contractati care actioneaza in mod antagonic fata de muschi slabiti ), desi uneori poate fi vorba si despre o problema structurala, cum este diferenta de lungime intre membrele inferioare, ce are drept consecinta ascensionarea soldului.
Multe accidentari sunt cauzate frecvent de o biomecanica alterata. Inainte de a practica sporturi care presupun alergare sau sarituri, efectuati la medicul specialist ( ortoped, medicina sportiva, recuperare, reumatolog ) o analiza a mersului si achizitionati incaltamintea corespunzatoare pentru a preveni aparitia afectiunilor datorate suprasolicitarii. Analiza schemei de mers implica mersul sau alergatul pe un covor rulant sau banda de alergare. In anumite cazuri specialistul va urmari doar mersul, vizand in special picioarele, gleznele, genunchii si soldurile.
Cateva afectiuni frecvent asociate cu o biomecanica alterata a mersului sunt: fasceita plantara, sindromul de bandeleta iliotibiala ( genunchiul alergatorului ), tendinita patelara ( genunchiul saritorului ), durere femuropatelara la nivelul genunchiului, tendinita achileana, durerea lombara joasa.
Tulburari de mers pot sa apara si in diverse boli ale oaselor si muschilor, creierului, maduvei spinarii sau ale urechii interne:
• Tulburari vestibulare – urechea interna, responsabila cu pastrarea echilibrului, este afectata, ducand la aparitia vertijului ( ametelii ) si la tulburari de mers
• Boli ale sistemului nervos central care cauzeaza probleme musculare si astfel altereaza mersul: scleroza multipla si paralizia cerebrala; accidente vasculare cerebrale; abcese si tumori cerebrale
• Afectiuni ale maduvei spinarii: boli, traumatisme, degenerare
• Boli sau traumatisme ale nervilor periferici ( nervii care pleaca de la maduva spinarii spre muschi )
• Boli musculare degenerative: distrofia musculara, distrofia miotonica, miozita
• Boli neurodegenerative: boala Parkinson
• Boli si anomalii ale scheletului osos: artrita, hernia de disc lombara, fracturi, displazia congenitala de sold
• Afectiuni ale piciorului: calusuri ( bataturi ), negi plantari, monturi, unghii incarnate, ulcere de presiune sau incaltaminte neconfortabila
• Reactii toxice la alcool, droguri, alergeni
Si anumite medicamente, precum fenotiazine, haloperidol, metoclopramid, loxapina, tiotixen, metirozina pot afecta temporar mersul.
Pentru cei interesati de mai multe detalii de structura si functie a piciorului sau de schema de mers, puteti urmari materialele de mai sus:
Simptomele au în vedere abundenţa, durata şi frecvenţa menstrelor. Numai în cazul absenţei menstrelor (amenoree) sau a excesului lor (hipermenoree) se impune investigarea unei posibile cauze. Cantitatea lor redusă sau raritatea lor nu necesită investigaţii şi tratamente decât dacă acestea sunt însoţite de sterilitate.
