PLATFUSUL (piciorul plat)

Platfusul – piciorul plat sau arcada cazuta – este o conditie medicala obtinuta prin aplatizarea boltilor piciorului, facand ca suprafata talpii sa vina in intregime sau aproape in intregime in contact cu solul. Este o deficienta ce se incadreaza in modificarile structurale ale suprafetei de sprijin. Poate fi unilateral sau bilateral.

Suprafata de sprijin este reprezentata de fata plantara a piciorului, comparata datorita formei anatomice cu o bolta. Aceasta se imparte in doua bolti longitudinale, interna si externa si una transversala, anterioara, mai scurta. In timpul sprijinului, contactul pe sol se realizeaza in mod normal pe calcai, marginea externa a talpii si fata plantara a antepiciorului.

Astfel, prin prabusirea boltilor plantare de diferite grade se obtin stadiile cunoscute de picior plat (dupa Radulescu):
1. gradul I – piciorul plat asimptomatic
2. gradul II – piciorul plat plat reductibil
3. gradul III – piciorul plat plat contractat
4. gradul IV – piciorul plat rigid

Piciorul plat poate fi:
- fiziologic – se instaleaza cand toata greutatea corpului se lasa pe un singur picior (piciorul de sprijin), sau dupa o zi de ortostatism prelungit; bolta plantara isi revine la normal dupa repaus. Deasemenea, pana la 4 ani, 96% dintre copii au piciorul plat, apoi la majoritatea lor, grasimea suplimentara de la acest nivel se resoarbe;
- patologic – se caracterizeaza prin modificari de structura la nivelul elementelor anatomice ale piciorului.

Piciorul plat poate avea cauze variate: congenitala, rahitica, paralitica, postraumatica, prin supraincarcare ponderala sau prin eforturi profesionale indelungate in pozitie ortostatica.

In cazul piciorului plat dobandit cauza principal este reprezentata de alterarea raportului rezistenta – solicitare, prin aparitia unui dezechilibru. Rezistenta este determinata de tonusul muscular, competenta ligamentara si conformatia osteoarticulara, iar solicitarea este data de obezitate, supraincarcare profesionala. Insuficienta sau disfunctia tendonului tibial posterior impreuna cu afectarea ligamentului extensor si a celui interosos talocalcanean este considerata cauza principala a piciorului plat cistigat. Conditiile clinice care contribuie la dezvoltarea disfunctiei tendonului tibial posterior cuprind diabetul zaharat, expunerea la steroizi sau trauma si interventia chirurgicala din antecedente asupra regiunii mediale a plantei.

Principalele semne ale platfusului sunt: talpa convexă, pacientul calcă predominant pe partea internă-mediala a tălpii; uneori poate apărea culoarea violacee a piciorului cu transpiraţii abundente şi reci, glezne umflate, reliefarea tendoanelor de pe faţa dorsală a piciorului şi monturi.

Diagnosticarea se realizeaza de cele mai multe prin examinare directa si observarea prabusirii boltei plantare. Se poate realiza si asa numita amprentare umeda a piciorului prin introducea acestuia in apa, urmata de asezarea pe o hartie uscata si observarea urmei lasate. Se observa mersul pacientului, tendinta de a pasi pe marginea interna a talpii, poate aparitia unui usor schiopatat, in functie de simptomatologie, precum si modelul anormal de uzura al talpii pantofului in dreptul calcaiului medial.

Foarte utila poate fi si realizarea unei radiografii cu derivatie anterioposterioara si laterala a plantei si gleznei. Se masoara unghiul lateral talometatarsal, inaltimea calcaniana, distanta de la baza cuneiforma mediala la planseu si unghiul de acoperire talonavicular. Pe masura ce se dezvolta o deformare de tip platfus, arcada se lasa pe articulatiile naviculocuneiforme sau talonaviculara deteminind cresterea inaltimii calcaneene, scaderea unghiului talometatarsal lateral si depresia inaltimii mediale cuneiforme. Planta se misca lateral in abductie determinind subluxatia mediala a articulatiei talonaviculare si cresterea unghiului de acoperire talonavicular. Rezonanta magnetica nucleara poate fi de ajutor in diagnosticarea disfunctiei tendonului tibial posterior.

Tratamentul este diferentiat in functie de varsta, cauza generatoare, simptomatologie si stadiul deficientei, optiunile terapeutice variind de la controlul conservativ cu folosirea de medicamente, la tratamentul corectiv prin mijloace kinetice si orteze (talonete), mergand chiar pina la diferite proceduri chirurgicale.

In cazul copiilor care dupa 4 ani mai prezinta platfus se recomanda gimnastica de corectare si purtarea de incaltaminte adecvata, cu talonete corective. Incepand cu varsta adulta sansele de corectare se reduc mult. Scopul tratamentului consta in tonifierea in conditii de scurtare a muschilor extensori ai piciorului, combaterea redorii articulare si formarea reflexului de asezare corecta a piciorului pe sol. In cazul in care s-au produs modificari structurale, rezultatul va fi doar in directia inlaturarii durerii si unei mai bune functionalitati a piciorului. Treptat, pe masura obtinerii unei musculaturi capabile sa mentina bolta, se va renunta la sprijinul pasiv dat de talonete.

Miscarile se vor adresa muschilor care sustin bolta plantara: flexorii degetelor, flexorul propriu al degetului mare, tibialul anterior si posterior, extensorul propriu al degetului mare si tricepsul sural. In acest sens se executa flexii plantare insotite de supinatia piciorului, flexii ale degetelor si extensia degetului mare, exercitii de apucare cu degetele si variante de mers care sa antreneze sustinatorii boltei plantare.

Ca o paranteza trebuie mentionata importanta talonetelor sau asa numitilor sustinatori plantari, care trebuie sa fie individualizati dupa caz, realizati in urma unei amprentari precise, manuale sau computerizate.

De mare importanta este diagnosticarea platfusului in randul sportivilor, suprasolicitarile aparute putand agrava aceasta deficienta, afectand atat viata de zi cu zi cat si performanta. Se recomanda depistarea precoce a acestor conditii si corectarea printr-o incaltaminte adecvata, dublata de intarirea boltii prin exercitii specifice.

In urma constatarii frecventei si influentei marcate pe care o poate avea aceasta deficienta, a aparut si o stiinta, podologia, care determinand distribuirea greutatii corporale prin talpa la nivelul solului, ajuta ulterior la imbunatatirea calitatii vietii prin recalibrarea acesteia cu ajutorul dispozitivelor corective.

N.B. Multumesc pentru sprijinul acordat in realizarea acestui material colegului si prietenului meu – dr. Emil Cotenescu – medic de recuperare medicala si kinetoterapeut.

Sursa: www.dralinpopescu.ro

Q & A – Incaltamintea pentru spor

1. Atunci cand isi achizitioneaza incaltaminte sport, multi oameni nu se gandesc practic pentru ce activitate sportiva vor folosi respectiva incaltaminte sau – relativ frecvent – o folosesc si pentru alergat in parc, si pentru sala de forta, si la o drumetie montana. Cat de important este pentru sanatatea noastra sa avem incaltamintea potrivita?

Caracteristica omului, ca tip de postura si locomotie, este bipedia, ceea ce face ca incaltamintea folosita sa joace un rol extrem de important fie ca vorbim de activitati cotidiene sau de cele sportive, atat din punct de vedere al confortului, cat si a starii de sanatate. Daca in privinta activitatilor obisnuite, folosirea unei incaltaminte nepotrivite poate avea repercusiuni asupra starii de sanatate cu rasunet mult mai intarziat, in sport lucrurile stau altfel. In acest caz, datorita gradului mare de solicitare al organismului, alterarea starii de sanatate poate fii extrem de rapida si chiar dramatica in cazul folosirii unei incaltaminte inadecvate sportului practicat. Diferenta importanta din punct de vedere biomecanic al efectuarii diferitelor tipuri de activitati sportive (sala, jogging, competitii sportive, drumetie) face extrem de importanta diferentierea incaltamintei dupa caz, pentru atingerea obiectivului maxim de comfort si prevenire a afectiunilor posibile. Desi prin excelenta incaltamintea sport este comoda, ramanand antologica exprimarea unui foarte cunoscut ortoped american care glumea: ’’ daca toata lumea ar purta pantofi sport, eu as ramane fara jumatate din pacienti”, din perspectiva sanatatii este primordial ca fiecare tip de activitate sportiva sa beneficieze de incaltamintea potrivita.

2. Ce caracteristici ar trebui sa aiba incaltamintea folosita pentru: alergarea in parc, alergarea in sala de fitness, aerobic, drumetie pe munte, alergare in cadrul unui maraton?

Principala caracteristica generala a incaltamintei folosite trebuie sa fie ergonomia, adica interactiunea intre organism, tipul de activitate sportiva efectuat si mediul inconjurator sa fie deplina. In primul rand ea trebuie sa realizeze o buna distributie a greutatii corpului corelata efortului efectuat, fara sa produca dezeechilbre intre diferitele articulatii sau segmente anatomice care intervin in procesul biomecanic. De aici intervin diferite caracteristici fizice ale incaltamintei legate de material, forma, inaltime care sa permita desfasurarea unei activitati in conditii benefice sanatatii si pentru atingerea unor obiective ridicate legate de performanta sportiva. Astfel, o drumetie pe munte, cu risc mai ridicat de accidentare, necesita o incaltaminte putin elastica, inalta, favorabila unui teren dificil care sa nu permita producerea de entorse la nivelul gleznelor, care sa poata asigura o sustinere stabila a corpului chiar pe o suprafata proiectata mai mica decat a talpilor propriu-zise si care totusi sa asigure o dinamica buna. Alergatul la maraton, necesita o incaltaminte elastica, cu talpa nici inalta care solicite coloana, nici joasa sa incarce musculatura posterioara a gambelor, si care sa dea posibilitatea atletului sa poata asigura constanta alergarii necesara unei curse de asemenea anduranta, dar dandu-i si posibilitatea sa realizeze ruperile de ritm necesare performantei. Alergarea in sala de fitness si aerobicul, recomanda o incaltaminte comoda, elastica, cu talpa antiderapanta care sa permita executia atat a sariturilor, dar si purtatul de greutati suplimentare sau asezarea facila in diferitele posturi de executie a exercitiilor specifice. Pentru toate aceste tipuri de activitati, incaltamintea trebuie sa asigure o “respiratie” optima a picioarelor, fiind bine cunoscuta existenta la acest nivel a unei mari concentratii de glande sudoripare (450 pe centimetru patrat).

3. Ce afectiuni poate provoca o incaltaminte nepotrivita pentru aceste activitati sportive?

O incaltaminte nespecifica activitatii sportive desfasurate poate provoaca o serie vasta de afectiuni, trecand prin sfera dermatologica, dar si afectari ale partilor moi, osteoarticulare sau tulburari de statica si postura. Infectiile pielii (micozele, Tinea pedis, piciorul atletului etc), basicile, bataturile (clavusul), deformarile degetelor (deget in ciocan, monturi), fasciita plantara (pinten calcanean), metatarsalgiile, talalgiile, bursitele, tendinitele la nivelul piciorului sau gleznei sunt cele mai raspandite afectiuni ce pot aparea avand drept cauza o incaltaminte nepotrivita. Folosirea unei incaltaminte inadecvate pe o perioada mai mare de timp si mai ales in prima parte a vietii poate genera afectiuni si la distanta, mentionand aici tulburari de statica vertebrala (scolioze) sau deformari ale genunchilor (genu varum, genu valgum).
Din pacate sunt destul de prezente afectiuni de acest gen, datorate diferitelor cauze care tin foarte mult de specificul nostru, si ne referim aici la gradul de civilizatie, neglijenta si igiena deficitara care isi pun amprenta si din acest punct de vedere, precum si la conditiile economice deficitare ale cluburilor si sportivilor ce nu permit intotdeauna alegerea solutiilor optime.

4. Afectiunile se simt imediat sau pot aparea si dupa mai mult timp?

In functie de solicitarea realizata de fiecare activitate sportiva, dar si de tipul de incaltaminte folosit, afectiunile ce pot aparea se simt imediat sau mai tarziu. Astfel, afectiunile dermatologice dar si cele ale partilor moi, au ritmul de aparitie mult mai rapid decat al celor osteo-articulare. Deasemenea daca o drumetie pe munte sau un maraton ar putea avea un ascendent in dezvoltarea unei afectiuni osteo-articulare, alergarea in sala de fitness si aerobicul, pot genera probleme dermatologice mai des, dar ca o concluzie generala toate tipurile de activitati sportive enumerate pot determina la fel de frecvent leziuni ale partilor moi.

5. Unii parinti le cumpara copiilor incaltaminte sportiva fara sa ii ia si pe ei la cumparaturi. Care sunt riscurile in acest caz?

In cazul copiilor, folosirea unei incaltaminte sportive inadecvate sau fara o probare prealabila, comporta un risc mult mai mare de determinare a unor afectiuni. Cunoastem faptul ca organismul tanar, al copiilor, mai ales cei mici, aflati la inceputul vietii sportive este intr-o continua dinamica din punct de vedere biomecanic, practic acum se pun bazele viitorului atlet, sportiv. Orice perturbare a starii de normalitate sau a procesului evolutiv firesc al organismului, prin folosirea unei incaltaminte nepotrivite, poate avea consecinte negative importante, uneori ireversibile asupra starii de sanatate. Principala tinta a acestora este coloana vertebrala, stalpul organismului, dar si cea mai sensibila la modificari, de aici decurgand cele mai diverse afectiuni.

6. Dupa cat timp trebuie schimbata incaltamintea, astfel incat sa nu avem probleme mai apoi?

Nu exista o durata bine stabilita de schimbare a incaltamintei folosite, dar cu siguranta putem anticipa momentul cel mai propice efectuarii acestui lucru in functie de aparitia unor semne destul de obiective. Acestea sunt legate atat de caracteristicile fizice ale tipului de incaltaminte folosit, facand referire aici la proprietatile materialului, la gradul de uzura etc, dar si in stransa corelatie cu modificarile structurale sau biomecanice ale celui care le foloseste. Este de subliniat faptul ca in perioada copilariei, adolescentei, asa numita perioada de crestere, modificarile organice sunt cele care decid schimbarea incaltamintei, pe cand in cazul adultului sportiv, gradul de uzura si caracteristicile fizico-dinamice ale tipului de incaltaminte folosit determina acest lucru. Nu este lipsit de importanta faptul ca aparitia oricarui tip de durere, de la jena la durere intensa, la nivelul piciorului, desi nu trebuie neglijata nici durerea proiectata la alte nivele, face ca sa fie luata in calcul si schimbarea sau cel putin modificarea incaltamintei. Nu trebuie neglijat nici aspectul economic, legat de cost, uneori definitoriu in luarea deciziilor!(sursa:dr.Alin Popescu)

Sub denumirea de hipertermie sunt cuprinse manifestari ce apar in contextul expunerii la caldura (nu numai la soare). Sunt mai frecvente vara dar pot aparea in orice anotimp. In urma expunerii prelungite la temperaturi crescute (caldura) pot aparea: arsuri solare, edeme, crampe musculare, deshidratare, sincope si insolatie (socul caloric). Aceste manifestari sunt determinate nu numai de actiunea directa a caldurii, ci apar mai ales ca urmare a declansarii in organism a unor mecanisme adaptative, organismul incercand prin acestea sa restabileasca temperatura normala a corpului. Mecanismele termoreglarii actioneaza pentru pierderea caldurii prin mecanisme centrale si periferice: radiatia, conductia, convectia si evaporarea. Evaporarea se realizeaza prin transpiratie, ceea ce antreneaza in acelasi timp si edeme, deshidratare si hipovolemie (scaderea volumui sangvin) si tulburari hidro-electrolitice. Cresterea temperaturii centrale stimuleaza vasodilatatia periferica, iar aceasta, pe langa pierderea de caldura determina si hipotensiune si scaderea debitului cardiac.

Factori de risc

Factorii de risc pentru hipertermie sunt:
- varstele extreme (copiii si batranii, care au dificultati de termoreglare);
- obezitatea;
- efortul prelungit sau intens intr-un mediu supraincalzit, imbracamintea neadaptata temperaturii (muncitorii la camp sau sportivi, militari, pompieri - cei care poarta uniforme);
- bolnavi cronici (boli cardiovasculare, tulburari hormonale, boli metabolice, boli cronice incurabile, boli febrile etc.);
- administrarea unor droguri sau medicamente (alfa-agonisti, amfetamine, anticolinergice, antihistaminice, cocaina, blocante de Ca, beta-blocante, diuretice);
- persoane neaclimatizate (care nu sunt adaptate la conditiile de mediu, fie au trait in alta zona climaterica fie nu au muncit anterior in conditii asemanatoare);
- expunerea de lunga durata sub razele solare pe timp de canicula;
- stationarea sau munca prelungita intr-o incapere inchisa, neaerisita, cu temperatura aerului ridicata, eventual combinata cu umiditatea ridicata).


Arsura solara


Arsura solara apare frecvent vara, fie in urma expunerii excesive la soare, la plaja, fie in cazul muncii in aer liber. Tegumentele devin rosii, inflamate, apare usturime si in cazul arsurilor mai severe pot apare flictene (vezicule cu lichid); dupa cateva zile pielea devine maronie si apoi se descuameaza.

Primul ajutor in cazul arsurilor solare consta in:
- alegerea unui mediu racoros si evitarea expunerii la soare cateva zile;
- se pot aplica unor comprese cu apa rece sau dusuri cu apa rece;
- se pot aplica unguente, creme, spray-uri sau solutii speciale pentru arsurile solare.

Arsurile solare pot fi prevenite cu usurinta prin:
- expunerea treptata la soare si evitarea orelor de la mijlocul zilei (11-16) in cazul bailor de soare (plaja);
- aplicarea de creme protectoare pe pielea expusa la soare;
- in cazul celor care muncesc in aer liber, acoperirea tegumentelor expuse la soare cu imbracaminte subtire, din fibre naturale si de culoare deschisa si acoperirea capului (palarie).


Edemele


In cazul expunerii la temperaturi crescute, ca urmare a vasodilatatiei periferice pot aparea edeme localizate cu predilectie la nivelul membrelor. Apar mai frecvent la persoanele neaclimatizate cu temperaturile crescute si care mentin o pozitie ortostatica (in picioare) timp indelungat.
Pentru reducerea edemelor se recomanda efectuarea unor exercitii fizice usoare cu membrele si adoptarea pozitiei culcat cu membrele inferioare ridicate.


Crampele musculare

Prin transpiratie se pierd atat apa cat si saruri minerale; ca urmare poate aparea o hiponatremie (scade sodiul) ceea ce determina aparitia crampelor musculare. Acestea sunt niste contractii musculare ce apar involuntar la nivelul membrelor si sunt foarte dureroase.
Cand apar astfel de crampe musculare:
- se recomanda parasirea mediului supraincalzit si gasirea unui loc racoros;
- se maseaza usor muschii cu crampe;
- se hidrateaza cu sucuri de fructe sau apa rece sarata (1 lungurita de sare la un pahar de apa), jumatate de pahar la fiecare 15 minute, timp de o ora;
- se supravegheaza victima deoarece pot apare si alte manifestari ale hipertermiei.


Deshidratarea

Deshidratarea apare in cazul expunerii prelungite la temperaturi inalte si umiditate mare, fiind mai frecventa la varstele extreme (nou-nascuti, sugari si batrani). Deshidratarea se produce datorita pierderilor lichidiene prin transpiratii profuze, ca urmare a mecanismelor termoreglarii declansate de temperatura centrala a corpului de 38-40 grade Celsius.

Semnele deshidratarii sunt: tegumente flasce, uscate sau dimpotriva acoperite de transpiratii profuze, paloare, slabiciune, ameteli, cefalee, greata, varsaturi, sete intensa (senzatie de gat uscat), absenta urinarii sau urinare redusa cantitativ, crampe musculare, hipotensiune si tahicardie.

Atitudinea in cazul unei persoane deshidratate este:
- aducerea intr-un mediu racoros, departe de sursele de caldura;
- adoptarea unei pozitii de clinostatism cu picioarele mai sus decat corpul; daca victima este inconstienta sau varsa se va adopta pozitia de siguranta (culcat pe o parte);
- se incearca hidratarea orala cu apa sarata (1 lingurita de sare intr-un pahar cu apa), treptat, in cantitati mici (numai daca este constienta si nu varsa);
- se aplica comprese reci pe fata si corp si se transporta victima la spital, pentru continuarea hidratarii pe cale intravenoasa (perfuzii).

Sincopa

In cazul persoanelor deshidratate sau neaclimatizate la temperaturi ridicate, aflate in pozitie ortostatica (in picioare) poate aparea sincopa - pierderea constientei de scurta durata, ca urmare a hipotensiunii ortostatice - consecinta deshidratarii, vasodilatatiei periferice si scaderii debitului cardiac. In astfel de cazuri, se va mentine pozitia de clinostatism cu picioarele mai sus decat corpul si se va incepe hidratarea orala (cand victima e constienta si nu varsa) care se va continua cu hidratarea parenterala dupa transportul la spital.

Socul caloric - insolatia

Cand temperaturile sunt prea ridicate (temperatura centrala peste 40,5 grade Celsius) sau expunerea este prelungita, mecanismele de termoreglare sunt depasite si poate aparea socul caloric sau insolatia. Aceasta reprezinta o urgenta medicala majora, deoarece este pusa in pericol viata victimei si se pot produce leziuni la nivelul tuturor organelor, inclusiv edem cerebral sau chiar accident vascular cerebral. Mortalitatea in acest caz este de 10%.
Clinic apar: temperatura corpului crescuta, pielea deshidratata, inrosita, puls rapid, respiratie accelerata, superficiala, iritabilitate sau dimpotriva somnolenta, confuzie, delir pana la pierderea constientei, convulsii, coma.

Primul ajutor:
- se va transporta victima intr-un mediu racoros;
- se va aseza in pozitie culcat, cu membrele inferioare mai sus; daca este inconstienta se va aseza in pozitia de siguranta (culcat pe o parte);
- se vor scoate hainele si se vor aplica comprese umede pe corp sau se va stropi victima cu apa rece; imersia in apa rece prezinta riscul de convulsii de aceea este mai prudent ca aceasta sa se faca numai in prezenta personalului medical;
- se solicita ajutor medical sau se transporta cat mai repede la spital;
- nu se vor administra lichide victimei;
- in cazul stopului cardiorespirator se vor efectua manevrele de resuscitare cardiorespiratorie.

Expunerea la soare: mit si adevar

Despre expunerea la soare
Expunerea la soare este benefica organismului atata timp cat sunt respectate orele de plaja recomandate de catre specialistii dermatologi. Pe langa beneficiile de ordin estetic, expunerea la soare favorizeaza sinteza de vitamina D, necesara pentru prevenirea rahitismului la copii si a osteomalaciei la adulti, amelioreaza durerile articulare si fortifica sistemului imunitar.

Totusi, nu trebuie omis faptul ca expunerea prelungita la soare constituie un factor de risc pentru aparitia a nenumarate afectiuni - cancer de piele, arsuri solare, cataracta, degenerescenta maculara. De asemenea, aceasta practica poate agrava afectiuni patologice deja existente, precum: boli cardiovasculare sau boli autoimune.

Cand vine vorba despre mers la plaja si despre bronzat majoritatea persoanelor sunt de parere ca aceasta activitate este perfect sanatoasa, sau ca cel putin nu pericliteaza cu nimic bunastarea organismului. Din cauza acestor opinii eronate, medici de specialitate profita de orice ocazie pentru a avertiza populatia ca expunerea irationala la soare favorizeaza aparitia celei mai agresive forme de cancer cutanat - melanomul malign.

Pentru a pune punct tuturor suspiciunilor si ideilor eronate va prezentam cele mai frecvente mituri legate de expunerea la soare!


Mit si adevar


Mit: Produsele cu factor de protectie solar SPF ridicat previn afectiunile cauzate de radiatiile solare.
Adevar: Produsele cu factor de protectie SPF 15 sau mai mult sunt eficiente impotriva razelor ultraviolete B (UVB) - considerate a fi principalul factor de risc pentru aparitia arsurilor solare si a cancerului de buze. Insa, in cazul razelor ultraviolete A (UVA) nu au fost stabilite standardele de protectie, motiv pentru care este bine de stiut ca acest tip de raze constituie factor de risc pentru reactiile fotoalergice si pentru aparitia prematura a ridurilor.
Utilizarea produselor cu protectie solara nu permite cresterea perioadei de expunere la soare!

Mit: O piele bronzata este protejata de afectiunile cauzate de radiatiile ultraviolete (UV).
Adevar: Contrar credintei populare, nu exista asa-numitul termen "bronz sanatos". O piele bronzata presupune existenta unei deteriorari a pielii cauzata de radiatiile ultraviolete si in niciun caz nu protejeaza pielea de aparitia arsurilor solare, de exemplu.

Mit: Expunerea excesiva la soare este asociata doar cu aparitia cancerului de piele si a ridurilor.
Adevar: Pe langa afectiunile metionate mai sus, expunerea prelungita la soare presupune aparitia cataractei si/ sau a degenerescentei maculare. Deci, pe langa protejarea pielii, trebuie sa va protejati si ochii de radiatiile UV.

Mit: Tipul de piele si perioada de expunere sunt singurii factori care induc sensibilitatea la radiatiile UV.
Adevar: Tipul de piele si perioada de expunere la soare sunt doar doi dintre factorii de risc care conduc la aparitia afectiunilor cutanate.
Alti factori:
- anumite medicamente (ca de exemplu: anticonceptionale, antidepresive triciclice si sulfonamide)
- boli autoimune (lupus eritematos).

Mit: Persoanele de culoare (ca de exemplu, afroamericanii) nu au nevoie de protectie impotriva razelor ultraviolete.
Adevar: Melanina este substanta pigmentara inchisa la culoare prezenta in piele, par si membranele ochiului. De asemenea, aceasta constituie si factorul natural de protectie al organismului impotriva radiatiilor solare. Astfel, cu cat in organism exista o cantitate mai mare de melanina, cu atat protectia naturala impotriva radiatiilor UV este mai mare. Cu toate acestea, medicii de specialitate le recomanda persoanelor de culoare sa foloseasca creme fotoprotectoare si sa nu exagereze cu expunerea la soare.

Mit: Cancerul de piele apare numai la persoanele varstnice.
Adevar: Este total eronat. Melanomul ocupa locul secund in topul celor mai frecvente forme de cancer in randul persoanelor cu varsta cuprinsa intre 15 si 20 ani. Detectarea precoce a acestei forme de cancer este vitala pentru salvarea vietii pacientului!

Mit: Bronzul nu afecteaza sanatatea. Numai arsurile solare sunt periculoase!
Adevar: Fals. Nu exista "bronz sanatos". In realitate, bronzul poate fi la fel de periculos ca o arsura solara.
Atentie! Chiar daca bronzul este superficial, persoana tot este expusa riscului aparitie cancerului de piele. Din aceasta cauza este indicat sa va expuneti la soare numai in perioadele recomandate de specialisti (pana in ora 10:00 si dupa ora 17:00), si sa utilizati in permanenta produse cu factor de protectie SPF 15.

Mit: Produsele cu protectie solara sunt recomandata numai in timpul expunerii la soare, pe plaja.
Adevar: Fals. Radiatiile solare pot afecta pielea in orice moment, chiar si cand cerul este acoperit cu nori. Trebuie mentionat ca in randul medicilor deja s-a implementat notiunea de "cancer cutanat de stanga", mai exact este vorba despre cancer de piele manifestat pe mana stanga si provocat de expunerea mainii in timpul conducerii unui automobil.

Cum scapam de mahmureala?

Ce este mahmureala?

După consumul excesiv de băuturi alcoolice, este foarte probabil să apară dureri de cap, greaţă şi de alte simptome de mahmureală. Cea mai intensă mahmureală apare la circa 14-15 ore după ce a fost consumat alcoolul din cauza acumulării în organism de produşi de metabolizare ai alcoolului, cum este acidul lactic.

Simptomele mahmurelii: durere de cap, greaţă, vărsături, ameţeală,iritabilitate, sete şi oboseală, de obicei latrezire, după consumul unor cantităţi excesivede alcool; în unele cazuri: tensiune, paloare, tremurături,vărsături, pirozis (arsuri pe esofag), mersnesigur şi pierderea poftei de mâncare.

Cauzele mahmurelii

Produşii derivaţi ai alcoolului, denumiţi congeneri, par să mărească severitatea mahmurelii. Ginul şi vodca au puţini congeneri şi sunt, de aceea, cel mai puţin producătoare de mahmureală, în timp ce coniacul, şampania şi whiskey-ulau potenţialul de a provoca cele mai intense mahmureli. Vinul roşu poate, de asemenea, provoca mahmureală deoarece conţine tiramină, o substanţăcare poate determina dureri intense de cap.

Tratamentul mahmurelii
Timpul este singura modalitate de vindecare pentru mahmureala ocazională. Totuşi, în aproape toate cazurile, se pot atenua simptomele mahmurelii prin metodele de auto-ajutorare. Dacă apar frecvent simptome de mahmureală, problema ar putea să fie abuzul sau dependenţa de alcool, în acest caz fiind nevoie de ajutor de specialitate.

Nu trebuie niciodată luate medicamente, precum aspirina, înainte de bea alcool; combinată cu alcoolul, aspirina poate accentua beţia. De asemenea, nu trebuie tratată niciodată mahmureala cu băuturi alcoolice suplimentare; deşi s-ar putea să îndepărta temporar simptomele unei mahmureli, apare riscul apariţiei unei dependenţe de alcool.

De obicei, se recomandă aspirină, ibuprofen sau paracetamol pentru durerea de cap, ingestia de lichide pentru a compensa deshidratarea şi consumul de alimente uşoare cu multe glucide, inclusiv fructoză (un zahăr natural din sucurile de fructe şi miere) pentru a calma greaţa. Coaja de salcie (Salix alba), care conţine o formă naturală de salicilat, ingredientul activ din aspirină, poate ajuta la calmarea unei dureri de cap. Infuzia de muşeţel [Matricaria recutita) poate contracara greaţa.

După mahmureală, se recomandă sucuri de fructe, despre care se spune că ajută organismul să ardă alcoolul, biscuiţi şi miere pentru micşorarea senzaţieide greaţă şi supă de carne pentru a reface nivelul de sare şi de potasiu. Se consideră că vitamina C, luată înainte şi după băutură, este de ajutor pentru curăţarea organismului de alcool. De asemenea, se recomandă consumul de apă în cantităţi cât mai mari pentru a rehidrata corpul.
Cercetările au arătat că băutura afectează performanţele din ziua următoare, chiar dacă toate urmele de alcool sunt absente din organism.

Dacă se bea încet, se dă organismului timp pentru a scăpa de alcool înainte să intre în sânge şi în creier. Totodata, se recomandă consumul alcoolului pe stomacul plin pentru a încetini viteza cu care se absoarbe alcoolul. Trebuie evitate băuturile bogate în congeneri şi amestecul băuturilor alcoolice cu cele carbonatate: bulele de gaz accentuează intrarea alcoolului în sânge.